Probably most of the people in the academic area know David Lodge’s famous trilogy inspired from academic life ("Changing Places", "Small World", "Nice Work"). Attending conferences is part of the triptych action, and the author uses such events to make his heroes experience hilarious adventures.
Well, nowadays enrolling to conferences might let you experience extremely different feelings about human behaviour, honesty, rule of law.
Some may remember that enforcing “rule of law” instead of the discretionary power of the leader is part of the modernization process. That is that there is a set of widely recognized rules, and everyone obeys those rules, with no exceptions.
Two conference-related stories, that I narrate bellow, shows out that the academic world is sometimes far from the path to modernity and to the happy atmosphere described by Lodge.
The first event is international. Some weeks ago, I have applied to participate in a session of one sociological conference, to be held next summer. We have checked the public announcement of the conference (I have a colleague which co-authored the paper), we have identified the session that was suitable to our paper and we have submitted the abstract, about a week before deadline, and respecting the imposed format and so on. Two weeks later we have received the following message: “Sorry for answering late, it was holiday period in Belgium. We already outreached the capacity limits of our session a few weeks ago. At the moment we are informing whether it is possible to organise a second session. I will let you know by the end of January if this is possible.”
I had no problem with the late answer, since it was Christmas and the New Years Eve in between. But the rest of the answer surprised me: we were not rejected because our paper was poor, but because … we have applied late (i.e. only one week before the deadline!).
I have checked and there was no announcement either that there is a session open only to some invited speakers, or that there is any statement saying the papers are selecting according to a FIFO rule (FIFO=first in, first out). These remained me about communism, when penury determined people to start queuing early in the night: they placed bags in front of the grocery stores starting 3 or 4 am, even if the store opened at 9. About 7 there were already some tens in front of the store. The official rule was that everybody has everything, the informal rule of that you have to queue in order to get something, the crude reality was that even being the first in queue did not guarantee that one may get something, because superior reasons might have distributed the products to other people even before the opening of the store.
Of course, in late January, the Belgian guy let us know, and some other four people, in a common message, that there is no place left, so we are rejected. Of course, he said, there is another conference in another place on another topic but partly close to the one of the session that interested us, and we can apply there. Politeness and “rule of law” are the criteria that I employ when recommending to avoid the Hasselt University, the university of the respective convener.
The second event is in fact a series of events, coming from my home country, Romania. Here there is a very nice understanding of how to organize an academic conference. Most of the conferences have no name or topic. They are simply called “Session for scientific communications” and they include all type of papers and topics.
Some ad-hoc session are established later on. Usually there is no need to send the paper or at least the abstract before the event. Most of the times, new papers are accepted long time after the deadline, such decisions being justified by pretty modern arguments such as “they did not know”, “we have to be flexible”, or “we cannot refuse them”.
The organizers may easily change the time and the day of your presentation, no matter if you cannot attend the conference in the respective day, or if you already booked your flight back at the time when they have reprogrammed the presentation. And, yes, they might change everything even in the day before the conference. I am pretty sure that this also happens in Portugal, or in Spain, for instance, since I have already experienced such bad habits there.
The most peculiar Romanian event happen some years ago, when they simply cancelled a whole day and the respective sessions because the prime minster, which had attended an electoral meeting in the nearby (and was the favourite for winning the elections), announced that he will come to address sociologists a few words (there was a 10-minute stupid speech).
Again, the rule of law and the respect for the other participants are just beautiful dreams.
(Hopefully, we were able to avoid most of these disagreeable events for the conference that ICCV organises next week.)
These are events which simply bridge the academic world through its traditional power relations, no matter the quality of the scientific production, and the Eastern or Western localization…
Cei care nu au aflat ce sunt MOGULII şi cu ce se ocupă ei, se pot documenta aici sau aici.
Propun sa facem o petiţie de comasare a Ministerului Sportului cu cel al Turismului, prin absorţia primului de către cel din urmă. 
Apoi, cu Elena Udrea în frunte, vom câştiga medalii multe la olimpiada de iarnă, iar primăriile de sector o să aibă o justificare clară pentru menţinerea maldărelor de zăpadă printre blocuri, pe străzi, în urma plugurilor: ele permit populaţiei să se antreneze pentru olimpiada de iarnă.
PS. Dâmburile de zăpadă din imagine se numesc moguli, iar schiatul pe deasupra lor este sport olimpic. Cum ar fost să se cheme "Dâmb skiing"? :)
Pe unul l-au doborât serviciile secrete.
Altul a descoperit că sunt 324 de inşi care nu îl lasă să lucreze pentru bobor.
Pe altul l-a pîrjolit flacăra movulie.
O fi vreunul printre noi care să fie în stare să îşi asume propriile erori??????
Am citit în ultima vreme un pic de literatură românească contemporană. Cum o parte din ceea ce am citit aduce în prim plan cam aceleaşi decade, cred că merită să pun laolaltă câteva gânduri despre unele din aceste romane. Am dat şi note de la 0 la 10, cu precizarea că dau greu note peste 8 şi că, evident, acestea reflectă exclusiv gustul meu în materie de cărţi. 
În O limbă comună (Polirom, 2004), formatul ales Sorin Stoica mi-a amintit de … Emil Cioran. Similitudinea este doar de formă şi doar vagă, dar mie asta mi-a venit în minte citind cartea. Ca şi Cioran, Stoica foloseşte fiecare capitol pentru a-şi expune gândurile despre câte un lucru din viaţă. Se opreşte însă doar asupra aspectelor vieţii de zi cu zi, fiind mai puţin preocupat de scopurile majore ale vieţii. În plus, Sorin Stoica nu caută să producă filozofie, ci un roman închegat, cu acţiune şi personaje.
Romanul este conceput ca o serie de istorioare, legate însă între ele de tenta autobiografică, de personajele ce revin de la un capitol la altul. Depănarea povestioarelor despre viaţa cotidiană permite autorului o suită de satire la adresa societăţii româneşti a anilor 1980 şi 1990, cu accent pe ultimii. Între ţintele lui Sorin Stoica sunt societatea în ansamblu, Băneşti-ul natal, viaţa ca pacient la spital, ca bucureştean locuind în gazdă, la bloc, ca student la Jurnalism, ca ziarist, ca scriitor, ca băutor etc. Firul roşu al cărţii este persoana povestitorului, dar mai ales limbajul non-academic folosit. De altfel aceasta este satira fundamentală: cea a ascunderii în spatele limbajului, ca în povestea cu gunoiul şi cu preşul.
Altfel însă, motivul cărţii mi s-a părut a fi repetat obsesiv, obositor de mult. Pentru gustul meu, poveştile sunt, în ansamblul lor, prea statice. (Evaluarea mea: 5 din 10).
Claudia Golea, filolog, rememorează în French Coca-Cola (Polirom, 2006) secvenţe din „Epoca de Aur”. Perspectiva nu este însă una obişnuită. Tatăl autoarei a lucrat în ambasadele României din Republica Centrafricană şi de la Paris. Amintirile Claudiei Golea vin din perioada respectivă. Cu precădere cele din Bangui, pe când avea doar câţiva ani sunt savuroase. Probabil ele sunt de fapt modificate de trecerea vremii, şi completate cu elemente repovestite de părinţi şi cunoscuţi în momente ulterioare, dar chiar şi aşa, autenticitatea este neschimbată, iar poveştile sunt interesante.
Scriitura este suplă, cu fraze simple, fără înflorituri, cu o derulare captivantă. Istoria anilor 1970 este pentru Claudia Golea cea a ambasadelor amintite. A doua parte a anilor 1980 aduce cu sine şocul revenirii în România, şi trimite rapid într-o epocă pe care adolescenţii de astăzi şi-o imaginează cu dificultate. Partea finală, cea postdecembristă, sună mai mult ca o justificare, dar rămâne interesantă. Pe ansamblu este o carte care se citeşte pe nerăsuflate. (Evaluare: 7/10).
Dan Lungu, sociolog ieşean, propune în Raiul Găinilor (Polirom, 2004), o frescă ce aminteşte de proiectul mamut al lui Radu Tudoran, dedicat sfârşitului de mileniu. Asemănarea se opreşte însă aici. Cartea este mai puţin ambiţioasă de atât, dincolo de experimentarea unui format similar, dar de dimensiuni mult reduse, nu sunt multe alte elemente comune. Dan Lungu se rezumă la a spune povestea anilor 1980-1990, aşa cum ar fi putut fi ea pe o Stradă a Salcâmilor din marginea oraşului. Povestea cred că are potenţial de a fi interesantă ca documentar peste 20-30 de ani. Eu m-am oprit insa pe la jumătate, nefiind foarte atras de ea. (Evaluare: 3/10).
Şi Norman Manea (Întoarcerea huliganului, Polirom, 2003) propune o carte autobiografică (da, aşa s-au nimerit mai toate sunt autobiografice, mai toate se ocupă de anii 1980-1990). E vorba mai ales de anii comunismului, dar şi anii 1990, aşa cum s-au văzut ei de un scriitor român emigrat în America. La Manea trimiterile merg şi mai mult în trecut, istoria personală având nevoie de precizarea unor surse încă dinainte de război. Evreu, emigrat la sfârşitul anilor 1980 în SUA, prin Germania şi Franţa, Manea propune o altă perspectivă asupra evenimentelor din România cea a emigrantului sceptic. Mie cartea însă nu mi-a plăcut, nu am citit prea mult din ea. Stilul greoi este cel care m-a îndepărtat în primul rând, deşi era genul de roman care de regulă mă prinde. (Evaluare: 1/10).
Richard Wagner este un scriitor german, emigrat din România natală la sfârşitul anilor 1980, după o scurtă disidenţă. Etnic şvab şi scriind în germană, Wagner aparţine prin tematică mai degrabă spaţiului literaturii române. Miss Bucureşti (Rao, 2009) este o ficţiune (cu elemente ce par autobiografice, plasate ]n istoria personală a mai multor personaje!) despre anii 1970-1980, văzuţi prin prisma perioadei postdecembriste, şi completată de întâmplări din anii 1990. Tema centrală este explicarea motivelor securiştilor ca indivizi cu trăiri proprii, ca oameni normali mânaţi de dorinţe, nevoi, fapte lumeşti, altfel decât imaginea simplificatoare cu care operează de regulă ditiramba publică. Expunerea este interesantă, iar stilul de policier este folosit cu îndemânare de autor. Inedită este şi traducerea colectivă, realizată ca temă de seminar de către 25 de studenţi braşoveni, în decursul a 6-7 ani. Calitatea pare a fi rezonabilă (o umbreşte doar introducere stângace, conţinând şi un dezacord în cele câteva paragrafe!). (Evaluare: 9/10) (PS. Richard Wagner este soţul Herthei Müller).
(Dat fiind subiectul încă sensibil al cărţii lui Richard Wagner, trebuie să fac o notă: Evident, descrierea securiştilor ca oameni nu presupune justificarea existenţei Securităţii sau ale faptelor membrilor acesteia, ci doar contribuie la înţelegerea mecanismelor care au stat în spatele acestora)
Aţi observat cât de mulţi oameni proşti, corupţi sau rău intenţionaţi sunt în jurul nostru? Politicienii, ziariştii, bugetarii, funcţionarii de la poştă, cei de la RENEL, cei care mânăresc sondaje, cei care pun asfalt, cei care fac programa didactica, cei care conduc fără să aibă grijă de ceilalţi, cei care …
Cred că dacă îi pui cap la cap rezultă că toţi sunt proşti. Toţi în afară de cei de faţă, desigur.
Asta îmi aminteşte de Eminescu – geniul neînţeles. Păi dacă era aşa de genial, cum de nu s-a gândit la o cale de a-i face pe ceilalţi să îl urmeze, să îl înţeleagă?
Şi uitându-mă acum la cel ce citeşte aceste rânduri, singurul sau unul dintre puţinii incoruptibili, mă întreb ce rost are să blamezi societatea? La urma urmei tu eşti singurul normal, restul nu merită să te gândeşti la ei, să îi bagi în seamă, să îi întrebi ce părere au. Ei ar trebui să execute necondiţionat ordinele tale.
Imaginea de mai jos înfăţişează o casă oarecare din cartierul Primăverii, din Bucureşti, la începutul lui noiembrie 2009. O casă îngrijită, cu faţada bine întreţinută … şi cu un afiş lipit în colţul din dreapta jos al imaginii.
Afişul e unul obişnuit pentru vremurile noastre. Îl poţi întâlni pe orice casă, pe uşa oricărui bloc. Face parte din obiceiul locului. De astă dată e vorba de cei de la Gaze, dar putea fi la fel de bine vorba de Lumină, Apă Caldă, Apă Rece sau cine mai ştie care furnizor de servicii. 
Oare cine o plăti timpul celor care trebuie apoi să dezlipească afişele şi să repare stricăciunea adusă faţadei? Oare or fi mulţi care să îşi pus întrebarea dacă acest mod de a face anunţuri este civilizat? Oare s-or fi gândit mulţi că o fi vorba de o manifestare a puterii („eu controlez gazele, aşa că pun afiş când şi unde vreau eu, voi fiţi fericiţi că vă anunţ!”)?
The Independent din 29 decembrie 2009 deschide ediţia cu o discuţie despre recenta decizie a Ministerului Educaţiei de la Londra de a cere grădiniţelor să pună la mai multă treabă băieţii.
Este o chestiune destul de cunoscută că, în ziua de azi, în întreaga Europă (da, şi în România), fetele sunt (mult) mai performante şcolar decât băieţii. Acest lucru se vede în testele şcolare la sfârşitul clasei I, la clasa a IV, la a VIII-a şi tot aşa până la accesul net superior al sexului slab la studii universitare.
(la noi fetele au depăşit băieţii ca pondere în numărul de studenţi începând cu generaţiile născute la începutul anilor 1970, de atunci încoace distanţa dintre fete şi băieţi adâncindu-se mereu)
De fapt, distanţa dintre fete şi băieţi se măreşte, în defavoarea băieţilor, nu doar cu fiecare generaţie, ci şi în interiorul aceleiaşi generaţii, odată cu scurgerea timpului, odată cu trecerea pe un nivel de şcolarizare superior.
De aceea britanicii se arată atât de preocupaţi de problemă, şi caută să o rezolve la vârste mici. De aceea unul dintre principalele cotidiene din insulă se ocupă de subiect pe primele trei pagini (incluzând coperta).
Este că nu prea aţi auzit de aşa ceva pe la noi?
Este că nu vă imaginaţi un ziar românesc dedicând trei pagini unui astfel de subiect? Este că nu vă imaginaţi ca în primele trei pagini ale ziarului să nu fie vorba de crime, violuri, şantaje, scandaluri, imprecaţii, ştiri neverificabile, „pe surse”?
Vedeţi, de aia ai lor nu sunt ca ai noştri. Vorbesc evident de elevi şi de performanţa lor la testele internaţionale.
Şi prin minte mi se perindă, într-o ordine nealeatorie, turci, pistoale, saci, peteci, aşchii, trunchiuri…
La sfârşitul anului trecut, oarecum neaşteptat, CNCSIS a anunţat o nouă competiţie pentru finanţarea de granturi de cercetare.
Este interesant cine poate aplica, ca şef de echipă, la principalul tip de proiecte. Sunt trei condiţii, care nu sunt listate ca atare, dar sunt incluse pe la diferite puncte ale prezentării programului:
1. să nu aibă alt proiect în derulare;
2. să fi terminat doctoratul de cel puţin 8 ani;
3. să aibă prestigiu.
Primul punct este unul firesc în vremuri de criză. Îl susţin fără rezerve. Cum eu am deja proiect în derulare, asta mă face să pot discuta mai lejer despre celelalte două puncte.
Condiţia 3 e de fapt una orientativă. În text se spune ca evaluarea se face în funcţie de prestigiul internaţional și prin numărul de publicaţii ISI sau echivalent, fără a impune o limită minimă. La fel sunt evaluaţi şi membrii echipei. Condiţia mi se pare mult prea lejeră. Măcar dacă se impunea să aibă un articol ISI cu factor de impact peste media sau măcar jumătatea mediei din domeniul respectiv. Cunoscând şi practica evaluatorilor, condiţia trei face ca să aibă acces ca director de grant oricine a publicat într-o revistă românească listată de ISI, dar neluată în considerare la calcularea factorilor de impact (adică o revistă care nu are încă un prestigiu academic recunoscut internaţional).
Condiţia 2 mi se pare ridicolă. Ea este justificată de nevoia de a avea experienţă. Experienţa cred însă că este dovedită de calităţile de team management (luate de asemenea în calcul în evaluare), de prestigiul internaţional (la care se referă în principiu condiţia 3).
Dacă mă uit la sociologie, nu îmi vine în minte aproape nimeni care să îndeplinească şi condiţia 1 şi condiţia 2 și care să aibă un minim prestigiu internaţional. Aceasta creează calea către acordarea de granturi la fel ca până acum.
În plus, ţinând cont şi de structura celorlalte tipuri de grant, unde nu ai acces decât dacă ai sub 35 de ani, dacă s-ar impune o condiţie 3 mai puternică, ar însemna practic imposibilitatea de a aplica ca director de grant dacă ai între 35 şi 45 de ani. Prin urmare, nu rămâne decât să acordăm bani pentru cercetare celor care nu reuşesc să publice mai nimic în fluxurile internaţionale, dar au măcar 8 ani de când şi-au încheiat doctoratul.
Făcând ordine prin cartela telefonului mobil, am regăsit două fotografii făcute astă vară, pe la ora 7 seara, în Bucureşti:
Dacă vi se pare că automobilul din centrul imaginii ar fi în mers, daţi vă rog un click pe imagine şi vedeţi dacă are şofer.
Cunoscând și faptul că a doua fotografie suprinde practic toată lățimea carosabilului de pe aleea spre care este îndreptat botul mașinii, o să aveţi astfel ocazia să descoperiţi o tehnică interesantă de a parca, utilizată frecvent în cartierul în care locuiesc.
În sectorul 5 deszăpezirea e mai degrabă un vis. A trecut plugul, dar nu şi pe străzile mai mici, iar zăpada a rămas oricum în stive mari în spatele maşinilor parcate. Din fericire, proprietarii au venit apoi şi au mutat zăpada în spaţiul verde prin forţe proprii, chiar dacă deja plătiseră pentru acest serviciu, prin impozitul pe automobil.
Secvenţa de fotografii de mai jos arată că, la urma urmei, comportamentul autorităţilor, de a nu îşi bătea capul prea mult cu deszăpezirea, este în concordanţă cu cel al locuitorilor, care aruncă cu spor omătul acolo de unde l-a îndepărtat plugul...
Fotografia de mai jos e realizată miercuri după amiază, pe la ora 13.
Aleea din imagine nu se înfundă ci coteşte la stânga pe după bloc şi iese într-o străduţă mai largă. Acest lucru se petrece şi în susul şi în josul fotografiei. La mijloc, în dreapta, între blocuri, este doar o parcare.
Cu o seară înainte, marţi pe la ora 23, Mălina îmi arătase maşina gri. În spatele ei se afla, ca şi acum, un tai. Ca şi în imagine, taxi-ul dăduse mai întîi din faruri, apoi se lămurise că nu e nimeni în maşina gri, dăduse cu spatele pe aleea acoperotă cu zăpadă şi plecase bombănind.
Aşa s-a gândit proprietarul maşinii gri că e bine să parcheze: în mijlocul drumului, timp de măcar 14 ore (nu ţtiu exact când a plecat de acolo...).
Deh, chestie de respect.
Cele trei postări anterioare fac trimitere la datele existente în spaţiul public.
Iată şi câteva gânduri personale bazate şi pe alte informaţii despre cele 4 exit-poll-uri:
1. CSOP/IRES a dat în mod cert lovitura. Vasile Dâncu face referire la un „statistician” ce ar fi în spatele reuşitei. Opinia cu pricina mi se pare a fi o impoliteţe: faptul că majoritatea sociologilor români nu au competenţele de mânuire a datelor pe acre le are cel din spatele reuşitei CSOP/IRES, nu îndreptăţeşte pe nimeni să îl catalogheze drept „statistician”. Aici e vorba despre a ştii să faci, nu despre a te face că ştii.
2. Omul cu pricina are o experienţă destul de lungă în cercetări academice internaţionale, cele despre acre spuneam că au condiţii de asigurare a calităţii mult mai dure decât sondajele cu care agenţiile româneşti de sondare sunt obişnuite.
3. În plus, CSOP este parte a TNS, şi derulează de mulţi ani Eurobarometrul şi sondajele asociate. Condiţiile acolo sunt mai puţin dure ca în mediul academic, dar sunt ceva mai puternice decât cele pe care am observat că le utilizează îndeobşte casele de sondare (nu doar cele de la noi). Ca utilizator, pot spune că am avut de a face cu eşantioane româneşti de la cercetări asociate EB și de la EB care erau destul de mult distorsionate. Acest lucru se petrecea mai ales cu cele de acum 4-5 ani.
4. CURS, cei al căror exit-poll a fost în apropierea predicţiei corecte au şi ei experienţă de participare la colectare de date în cadrul unor cercetări academice internaţionale. Chiar dacă au eşuat în a propune încă un produs care să fie integrat în baza de date agregată a European Social Survey din valul 3, cel din 2006-2007, este probabil ca experienţa de acolo să le fi folosit, iar acest lucru se vede în rezultatul relativ bun (în comparaţie cu INSOMAR și CCSB) de la exit-poll.
5. Nu ştiu despre INSOMAR şi CCSB să fi fost implicaţi în cercetări care să le fi impus standarde de colectare a datelor mai puternice decât cele utilizate în mod obişnuit de casele de sondaj. Asta mă face să mă întreb dacă nu cumva experienţa internaţională de a lucra cu o rigoare mai mare nu cumva este cea care a avut un cuvânt important în diferenţele de predicţie la exit-poll. Evident, în lipsa informaţiei complete despre cele de mai sus, e greu de răspuns unei astfel de ipoteze.
6. În fine, nu cred că experienţa de a face exit-poll-uri în anii trecuţi este atât de importantă. Din câte ştiu, este bine ca să nu păstrezi un operator de interviu activ mai mult de un an. Riscul este ca acesta să se uzeze, să aibă o tentaţie mare de a frauda, să pună întrebările incomplete etc. Bănuiesc că agenţiile de sondare rotesc operatorii şi caută mereu oameni noi care să realizeze interviurile. Prin urmare ceea ce contează este probabil experienţa și capacitatea coordonatorilor locali de a selecta reţele de operatori de calitate. Cum însă nici una din casele de sondare implicate în exit-poll-uri nu au făcut oficial descrieri ale reţelelor de operatori, şi această bănuială a mea rămâne doar o ipoteză ce ar putea fi testată atunci când informaţia va deveni disponibilă.
Postări
